Date Biografice despre autor
Pr. Constantin Coman s-a născut pe 28 august 1953 în satul Albeşti, com. Smeeni, jud. Buzău. A urmat şcoala generală în satul său, apoi Seminarul Teologic din Buzău şi Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. A obţinut titlul de licenţiat în teologie, cu teza de licenţă intitulată: Conştiinţa morală în lumina învăţăturii creştin-ortodoxe.
În Octombrie 1977, a fost admis prin concurs la cursurile de doctorat, Secţia Biblică, Specialitatea principală Noul Testament.
Între anii 1977-1978, a urmat Cursurile anului I de doctorat la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, încheiat cu susţinerea lucrărilor şi a examenelor de an, iar între anii 1979 – 1983, Studii postuniversitare la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, ca bursier al Sfântului Sinod al Bisericii Greciei.
A lucrat cu Dl Savvas Agouridis, profesor la catedra de Ermineutică biblică şi Erminie a Noului Testament a susnumitei facultăţi.
La 8.12.1983 a obţinut titlul de doctor în teologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena.
Deasemenea, părintele a mai urmat cursuri de limbă greacă modernă la Universitatea din Atena, şi cursuri de Iimbă franceză Ia Universitatea din Besançon, Franţa.
Din 1.02.1999, devine Conferenţiar la Catedra de Teologie Biblică, Disciplina Studiul Noului Testament iar între 1.03.1984 - 1.09.1986, Spiritual II cu gradul didactic de asistent universitar la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti.
Între anii 1986 - 1994 Asistent universitar, titularizat prin concurs, la Secţia Biblică, catedra de Noul Testament iar între anii 1994 – 1999, Lector universitar.
Părintele a susţinut numeroase conferinţe în ţară şi străinătate. A scris cărţi, dar puţine la număr şi foarte multe articole. Amintim câteva titluri de cărţi: Erminia Duhului, Bibliografia biblică ortodoxă românească din sec. al XX. Lea, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Biserica şi sectele – Adevăr şi rătăcire, Casa Creştinului, Biblia în Biserică. Un merit deosebit al său, sunt şi numeroasele cărţi traduse din limba greacă.
Prezentăm în continuare pe scurt cuprinsul capitolelor după care le vom detalia:
1. Introducerea
Cartea de faţă reuneşte într-un singur volum o serie de eseuri şi studii biblice. Unele din ele au apărut în diverse publicaţii sau au fost prezentate în cadrul unor întruniri biblice.
În cartea de faţă vom descoperi frământările lăuntrice ale autorului provenite din domeniul cercetării biblice sau mai bine zis al ermineuticii biblice. Unitatea şi coerenţa materialelor trebuie căutată la nivelul problematizării.
2. Despre Pocăinţă
Se vorbeşte despre „schimbărea a minţii” care este recunoaşterea stării de cădere a omului. Pocăinţa este cea care apropie pe om de Dumnezeu.
3. Fuga de Dumnezeu
Începând cu păcatul protopărinţilor noştri, a intrat în firea omului această fugă de Dumnezeu. Sunt prezentate în acest capitol cauzele, felurile, urmările acestei fugi de la faţa lui Dumnezeu.
4. Poruncile dumnezeieşti, medicamente pentru viaţa veşnică
Pornind de la cuvintele unui părinte aghiorit contemporan care scria ucenicilor săi să considere poruncile dumnezeieşti ca pe nişte medicamente, iar împlinirea lor ca pe o terapie, autorul dezvoltă o adevărată omilie..
5. Biblia şi drepturile omului
Nicăieri în Biblie nu găsim temeiuri pentru susţinerea drepturilor omului. Evanghelia şi întreaga tradiţie creştină fundamentată pe Evanghelie, ne propune o spiritualitate a îndatoririlor, şi nu a drepturilor.
6. Jertfa ca libertate
Jertfa este calea prin care omul îşi poate redobândi libertatea pierdută sau confiscată într-un fel anume.
7. Amestecul firilor
Subiectul acestei dezbateri este determinat de acceptarea hirotoniei femeilor de către Biserica Anglicană, lucru care stârnit multă zarvă în presă. Este opera mişcării feministe care pledează pentru apărarea „drepturilor femeii”.
8. Fiinţa Eclesială
Trebuie să avem o conştiinţă eclesială, o conştiinţă că suntem mădulare ale organismului eclesial, de fiinţe eclesiale. Aceasta înseamnă că trebuie să fim conştienţi că orice faptă a noastră, orice iniţiativă sau lucrare a noastră afectează pozitiv sau negativ trupul Bisericii, ale cărei mădulare suntem.
9. Cruce şi Înviere
Se vorbeşte despre rolul Crucii în viaţa creştinului şi a Bisericii, cauzele respingerii Crucii de către protestanţi, despre fuga de Cruce şi ispitele lumii contemporane.
10. Biserica şi viaţa politică
Subiectul a pornit de la controversele referitoare la intrarea sau nu a Bisericii în viaţa politică. Autorul arată nişte mari confuzii create în rândul mirenilor şi chiar şi al clericilor ajungând să demonstreze că de fapt Biserica este implicată de la începuturi în politică prin membrii săi care o formează.
11. Amestecul, o provocare actuală
După 1989, societatea românească şi Biserica Ortodoxă Română, s-a aflat confruntându-se cu tot soiul de mişcări, de curente care se plasau în zona paranormalului. Ele s-au organizat în diverse asociaţii care tind tot mai mult la titlul de religie. Se discută despre influenţa pe care o manifestă acestea asupra credincişilor din biserică.
12. Unitatea Bisericii sau Ecumenismul între adevăr şi erezie
Unitatea tuturor creştinilor, după cuvintele Evangheliei, „ca toţi să fie una”, a fost urmărită de toate Bisericile, dar înţeleasă diferit. Sunt prezentate aici, opiniile catolice, protestante şi ortodoxe asupra acestei unităţii urmărite de Mişcarea Ecumenică.
13. Ermineutica Biblică
În acest articol, autorul semnalează lipsa din programa universitară a Ermineuticii Biblice şi importanţa acesteia în viaţa Bisericii. Părintele profesor constată că Biserica Catolică şi Bisericile Protestante se confruntă toate cu o mare problemă: neputinţa de a înţelege Biblia, problemă care nu se află şi în Biserica Ortodoxă. Aici intervine Ermineutica Biblică.
14. Biblia şi istoria Biblică
Ni se prezintă o istorie a omenirii de la începuturile ei nememorabile până la sfârşitul ei, încă neajuns. Cu toate că sunt prezentate secolele diferite, există o anumită continuitate şi unitate în istoria prezentată în Biblie. Sfânta Scriptură ne relatează istoria unui singur popor: poporul lui Dumnezeu.
15. Unitatea Bibliei
O abordare unitară a Sfintei Scripturi ar trebui să arate, ce a determinat Vechiul Israel iar mai apoi Biserica (Noul Israel), să adune într-o singură carte, sub un singur titlu, atâtea cărţi de o diversitate tematică atât de mare, provenind de la mai mulţi autori, din diferite timpuri şi locuri.
16. Erminia sectară şi erminia integratoare a Bibliei
Autorul dă câteva versete ca exemple, pentru a se vedea mai bine maniera utilizată de sectari. Se disting capcanele pe care le lansează această împărţire în versete. Cea mai mare este ruperea versetului de context.
17. Eclesial în traducerea Bibliei
În acest capitol, autorul aduce cuvinte de laudă Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu Anania şi traducerii sale a Noului Testament.
18. Privire ortodoxă asupra traducerii neoprotestante a Noului Testament în limba română
Autorul a fost invitat să prezinte opinia ortodoxă asupra unei noi traduceri protestante a Noului Testament în limba română, sub egida Societăţii Biblice Interconfesionale din România.
Nu avem de-a face, de fapt, cu o traducere, ci cu o revizuire a traducerii lui Cornilescu. Textul de bază care a fost dat spre studiu, a fost Evanghelia după Matei.
Sunt prezentate câteva din diferenţele dintre cele două traduceri: ceo ortodoxă şi cea protestantă.
19. Revelaţie şi inspiraţie, Teologie şi Duh Sfânt
Autorul atrage atenţia asupra influenţelor occidentale, cu nuanţă de secularizare, ce sunt foarte des întâlnite în manualele noastre de dogmatică. Se vorbeşte foarte mult de Revelaţie.
20. Evanghelie şi propovăduire
Autorul ca şi toţi ceilalţi slujitori ai altarului, preocupat fiind de cum trebuie să fie alcătuită o predică pentru a avea rezultate cât mai bune, a cerut sfat de la un mare duhovnic. Frământările lui s-au dovedit inutile. A face să se nască credinţa în oameni nu stă în abilităţile predicatorului, propovăduitorului Cuvântului lui Dumnezeu. Este lucrarea Duhului Sfânt şi puterea lui Dumnezeu. Cuvintele părintelui s-au dovedit a fi în conformitate cu cele ale Sf. Ap. Pavel din Epistola I Corinteni. Asupra acestor cuvinte apostoleşti va insista autorul în cele ce urmează.
21. Biblia şi Filocalia
Autorul prezintă o problemă foarte importantă, anume contribuţia părinţilor filocalici la interpretarea Sfintei Scripturi şi relaţia dintre textele filocalice şi cele biblice.
22. Primatul Duhului, Cercetarea biblică şi asceza
Se vorbeşte despre necesitatea şi importanţa harului divin. Ideea centrală a acestui capitol este faptul că doar cel care are Harul Sf. Duh asupra sa, este cu adevărat om duhovnicesc. Numai un astfel de om, poate vorbi fără să greşească despre cele ale lui Dumnezeu, deoarece el însuşi le trăieşte. Duhul este cel care îl luminează pe om şi descoperă tainele lui Dumnezeu.
Introducerea
Cartea de faţă reuneşte într-un singur volum o serie de eseuri şi studii biblice. Unele din ele au apărut în diverse publicaţii sau au fost prezentate în cadrul unor întruniri biblice.
În cartea de faţă vom descoperi frământările lăuntrice ale autorului provenite din domeniul cercetării biblice sau mai bine zis al ermineuticii biblice. Unitatea şi coerenţa materialelor trebuie căutată la nivelul problematizării.
Autorul urmăreşte să ridice o problemă foarte serioasă pe care el o constată: de ce studiile biblice sunt marginalizate, iar interesul pentru citirea şi cercetarea Bibliei sunt atât de scăzute în şcolile noastre teologice şi nu numai.
Programele analitice din cadrul seminarului şi a facultăţii teologice sunt foarte zgârcite cu studiile biblice. Timpul acordat lor este prea puţin. Tot de aici vine şi cota foarte scăzută a interesului, pe care celelalte discipline teologice îl acordă studiilor biblice. Toate se folosesc de citate din Sf. Scriptură ca temeiuri biblice pentru discursul teologic respectiv, fără a ţine seama însă de unitatea Sf. Scripturi.
Lipsa interesului pentru acest domeniu se vede şi din faptul că acest domeniu are foarte puţin specialişti. Cu toate că sunt foarte mulţi doctoranzi, prea puţini sunt în acest domeniu. Am putea spune despre acest domenu, că este chiar pe ultimul loc.
Însuşi părintele Dumitru Stăniloae recunoştea că a nedreptăţit în studiile sale Biblia. Teologia sa era mai mult o teologie patristică decât biblică.
Autorul este de părere că elaborarea unei ermineutici biblice ortodoxe şi a unei teologii biblice, ar da un impuls puternic studiilor biblice şi ar recupera interesul studiilor teologice pentru Biblie. Astfel vom redescoperi de fapt, Biblia şi legătura ei cu Biserica şi cu Revelaţia Dumnezeiască.
Important de subliniat este şi faptul că autorii cărţilor Sf. Scripturi au scris sub inspiraţia Sf. Duh.
Procesul de formare a canonului Biblic al Noului Testament se desfăşoară în Biserică. Astfel scoate foarte bine în evidenţă caracterul eclesial al Sf. Scripturi. Canonul Biblic nu poate fi înţeles în afara Bisericii. El este al Bisericii. Ea prin episcopii săi, prin sinoadele episcopilor şi prin viaţa eclesială a formulat canonul Biblic al Noului Testament.
Biblia este a Bisericii. De aceea, ea nu poate fi înţeleasă decât de cei care sunt în Biserică. Cine iese din Biserică sau se află în afara Bisericii nu are dreptul a se raporta la Biblie şi nici de a o revendica pentru sine. De aceea ereticii nu au dreptul de a cita din Scriptură.
Neputinţa sectară de a-şi asuma Biblia în întregime se vede şi din următoarele lucruri: 1. Luther numea o epistolă noutestamentară „de paie” şi 2. Neoprotestanţii se inspiră foarte mult din apocrifele Biblice care îi reprezintă mult mai bine.
Folosirea şi interpretarea Bibliei în afara Bisericii, a dat naştere şi continuă să dea naştere la o multitudine de erezii şi secte.
Nimeni nu a scris teologie doar de dragul de a oferi tratate de teologie, ci pentru a veni în întâmpinarea unor situaţii concrete din viaţa Bisericii. Astfel au apărut şi scrierile noutestamentare sau cele ale apologeţilor adresate celor care prigoneau Biserica şi pe creştini sau a Sfinţilor Părinţi ca răspunsuri la diferite erezii.
Există un mai întâi, afirmat cu tărie de Mântuitorul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 32-33). Dacă în locul acestei priorităţi absolute, omul aşează alt obiectiv, oricât de bun şi de sănătos ar fi acesta, se răstoarnă ierarhia firească a lucrurilor, generând amestec şi confuzie. Tocmai acest lucru îl fac sectele: răstoarnă această ordine ierarhică firească şi ridică pe locul întâi o temă sau o problemă secundară, mergând până la absolutizarea acesteia (vezi botezul la baptişti, a doua venire la adventişti, pocăinţa la pocăiţi, etc). De aceea Mântuitorul ne spune foarte categoric, că pentru a reatinge starea de normalitate pierdută, viaţa omului trebuie să fie motivată de căutarea lui Dumnezeu.
Morala Evangheliei, spre deosebire de orice altă morală, este structurată în funcţie de căutarea lui Dumnezeu. Este bun ceva care ne apropie de Dumnezeu şi este rău ceva care ne depărtează de Dumnezeu.
Sintagma biblică noutestamentară „Împărăţia lui Dumnezeu”, de exemplu, deşi este centrală în Evangheliile Sinoptice şi în textele liturgice, nu se regăseşte în teologia sistematică actuală. Sau tema iubirii – fundamentală în scrierile Noului Testament, a fost exilată în domeniul moralei.
Despre Pocăinţă
Sfântul Ioan Botezătorul îşi rezuma întreaga sa predică într-o frază: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Cu acelaşi îndemn îşi începe şi Mântuitorul activitatea sa publică şi propovăduirea sa.
Astăzi, românescul „pocăinţă” a pierdut mult din sensul originalului grecesc metanoia.
În limbaj comun, pocăinţa înseamnă părearea de rău pentru săvârşirea unui lucru rău şi dorinţa de îndreptare.. Metanoia indică însă un proces mult mai profund şi mai radical. O traducere posibilă ar fi: „schimbarea minţii, a modului de înţelegere şi de interpretare a lumii, a locului şi a rostului omului în lume”.
Prima condiţie pentru realizarea acestei „schimbări a minţii” este recunoaşterea stării de cădere a omului. În al doilea rând, şi numai după recunoaşterea stării de cădere, omul va trebui să recunoască limitele firii umane, că nu poate exista prin sine şi nu se poate împlini prin sine fiind o realitate dependentă, şi pentru împlinire trebuie să se raporteze la o realitate în afară de sine.
Schimbarea fundamentală de mentalitate va veni atunci când omul va reuşi să mute punctul de sprijn şi de referinţă în afara sa, ceea ce înseamnă să se definească şi să vieţuiască raportându-se mereu la Dumnezeu, în relaţie cu Dumnezeu. Numai atunci omul îşi va da seama de limitele şi neputinţele sale pe care mai înainte le ignora. Atunci va conştientiza şi păcatele sale şi se va realiza adevărata pocăinţă.
O persoană sau o comunitate umană care nu încetază a-şi evidenţia faptele sale bune şi reuşitele sale, progresul şi meritele sale face dovada îndepărtării de Dumnezeu. Un exemplu este chiar regimul ateu comunist care Îl nega pe Dumnezeu şi nu înceta a face bilanţul realizărilor sale din ce în ce mai mari în toate domeniile, a progresului său continuu în care nu se putea greşi, în care nimeni nu îndrăznea să semnaleze vreo insuficienţă sau vreo greşeală a persoanelor politice sau a sistemului, chiar şi atunci când evidenţa acestora era zdrobitoare.
Fuga de Dumnezeu
Prima reacţie a protopărinţilor noştri Adam şi Eva, după căderea în păcat, a fost aceea de a se ascunde, de a fugi de la faţa lui Dumnezeu. De atunci natura umană a moştenit ca un dat fiinţial această ascundere, această fugă de Dumnezeu care îmbracă diferite forme: de la căutarea întunericului până la emanciparea de orice relaţie sau raportare la Dumnezeu. De atunci oamenii nu încetează a fugi de la faţa lui Dumnezeu.
Principala cauză a depărtării omului de Dumnezeu nu este nici ignoranţa şi nici lipsa de catehizare, ci însăşi firea potrivnică a omului, care, lăsată liberă, îl mână departe de Acesta.
Ceea ce îl ţine pe om departe de Dumnezeu nu este ceva exterior lui, ci este un reflex primar al naturii lui umane. Tot un reflex al naturii umane este şi transferul responsabilităţii în afara propriei persoane. Altcineva sau altceva este vinovat pentru îndepărtarea omului de Dumnezeu, de cele mai multe ori Biserica şi preoţii care nu-şi împlinesc cum se cuvine misiunea.
La începutul Epistolei către Romani, Sf. Ap. Pavel prezintă starea de decădere a lumii păgâne contemporane lui. El constata că datorită îndepărtării de Dumnezeu şi a nerecunoaşterii a faptului că această lume are un Creator căruia trebuie să-i aducă slavă, omul a fost dat celor mai îngrozitoare păcate.
„Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului
Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;
Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.
Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine.
Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori,
Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor,
Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă” (Romani 1, 25-31).
Preîntâmpinând reacţia neamurilor, care ar fi invocat, ca şi semenii noştri de astăzi, faptul că ei nu au cunoscut legea lui Dumnezeu, dată numai iudeilor, Sf. Ap. Pavel le spune de la început că „sunt fără cuvânt de apărare” pentru că „cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, înţelegându-se din făpturi” (Rom 1, 19-20). Întreaga creaţie vorbeşte despre Creatorul ei, despre dumnezeirea şi puterea Sa, aşa încât nimeni nu poate să spună că n-a ştiut, că nu a aflat despre Dumnezeu şi de aceea nu i s-a închinat, nu l-a slăvit şi nu i-a mulţumit.
De aceea toată lumea trebuie să recunoască existenţa în fiecare om a unui reflex care odată cu înaintarea în păcat devine tot mai evident. Cu acest reflex al fugii de la faţa lui Dumnezeu, omul va trebui să lupte.
Evitarea preotului, evitarea bisericii, evitarea evangheliei, evitarea confruntării directe cu Hristos, jena faţă de lucrurile ce ţin de viaţa bisericească sunt toate dovezi ale fugii de Dumnezeu.
Poruncile dumnezeieşti, medicamente pentru viaţa veşnică
Un părinte aghiorit contemporan scria ucenicilor săi să considere poruncile dumnezeieşti ca pe nişte medicamente, iar împlinirea lor ca pe o terapie.
Sensul pe care îl dăm noi cuvântului „poruncă” este unul care trezeşte în om o reacţie de respingere, manifestată în diferite feluri. Porunca, indiferent de la cine ar veni, implică o relaţie ierarhică între cel care porunceşte şi cel căruia i se porunceşte. Ea presupune dreptul cuiva de a porunci şi obligaţia altuia de a împlini porunca. De cele mai multe ori, porunca vizează anumite interese sau beneficii ale celui care porunceşte. Percepută astfel, porunca este ceva apăsător care afectează mult libertatea omului.
Poruncile dumnezeieşti nu trebuie privite astfel. Nu putem să atribuim lui Dumnezeu interese şi beneficii de pe urma împlinirii de către oameni a poruncilor divine. Deasemenea nu se urmăreşte nici transformarea omului într-un sclav deoarece Dumnezeu îl chemă pe om la o relaţie de iubire: „După cum Tu, Părinte, întru mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21).
Omul a fost înzestrat cu libertate de Dumnezeu. Nimic nu îl obligă să împlinească poruncile. Libertatea omului poate merge până la posibilitatea pieirii.
A percepe însă poruncile ca pe nişte medicamente pentru o stare a ta de nesănătate, de cădere de la normalitate, te poate ajuta să eviţi hrănirea sentimentului de mândrie. Nu este nici o performanţă faptul că foloseşti medicamente. Nimeni nu se poate mândri că ia medicamente. Dimpotrivă, faptul că urmează o terapie, îl smereşte pe om. Cu cât este mai clară şi mai conştientizată starea şi gravitatea bolii, cu atât medicamentele sunt mai preţuite. La fel şi cel care ni le furnizează.
Mântuitorul şi-a început activitatea Sa prin cuvintele: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4, 17). Prin „pocăiţi-vă” se înţelege conştientizarea stării de cădere, de nesănătate, de nenormalitate. Numai în această situaţie, omul aleargă la Hristos - Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Poruncile nu sunt numai medicamente pentru sănătatea sufletelor şi a trupurilor, ci sunt şi medicamente pentru viaţa veşnică şi pentru biruinţa morţii. „Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică.” (Ioan 12:50) „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23).
Biblia şi drepturile omului
Nicăieri în Biblie nu găsim temeiuri pentru susţinerea drepturilor omului. Autorul redă în continuare un episod din viaţa sa care ilustrează întâlnirea cu un biblist olandez, fervent luptător pentru drepturile omului. Acestuia, autorul îi cere să-i dea un singur citat care să fundamenteze drepturile omului. Citatul primit, Matei 25, 31-46, invoca, după olandez, drepturile celor flămânzi, însetaţi, goi, întemniţaţi, bolnavi şi ai celor străini, categorii sociale pe care le aminteşte Mântuitorul în contextul judecăţii de obşte. Dar aici Hristos nu vorbeşte despre drepturile omului, ci despre îndatoririle lui. Mântuitorul nu e preocupat de drepturile acelor categorii sociale, ci de îndatoririle semenilor acestora faţă de ei.
Cei însetaţi, cei goi, nu sunt luaţi în discuţie decât indirect. Sunt luaţi în discuţie toţi oamenii, fiind judecaţi în funcţie de felul în care au răspuns nevoilor semenilor lor defavorizaţi. Nici îndemnul Mântuitorului „Cereţi şi vi se va da” (Matei 7, 7) nu presupune ideea de revendicare de la celălalt a ceva ce ţi se cuvine, ci pur şi simplu a cere celuilalt ajutorul.
Nici măcar logica: „în îndatoririle unei părţi se văd drepturile celeilalte părţi” nu stă în picioare în cazul Sf. Scripturi. În ea nu funcţionează această logică. Afirmaţia cuvântului biblic funcţionează strict în legătură cu persoana la care se referă şi nu suportă nici un fel de prelungire sau deducţie logică, prin inversarea termenilor.
„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri” scria Sf. Ap. Pavel romanilor (Rom. 13, 21). Acest text nu prezintă nici un drept asupra oamenilor a celor care stăpânesc.
„Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.” (I Cor.7, 4). În acest caz, dacă am aplica principiul deducţiei logice, am ajunge inevitabil la ciocnirea a două drepturi, care revendicate pe acest temei ar conduce cu siguranţă la rezultate contrare celor urmărite de Apostol. În realitate nu avem aici două drepturi, ci două îndatoriri, a fiecăruia către celălalt care nu pot fi convertite, în nici un fel, în drepturi.
„Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul” (Ef. 5, 24). Această îndatorire a femeii nu se poate converti în nici un fel în vreun drept al bărbatului. Acesta din urmă nu se poate folosi de porunca lui Pavel adresată femeii pentru a cere de la aceasta supunere.
Evanghelia şi întreaga tradiţie creştină fundamentată pe Evanghelie, ne propune o spiritualitate a îndatoririlor, şi nu a drepturilor. Pe de altă parte ideea de „drept uman” este strâns unită cu cea de îndreptăţire, de satisfacere, toate exprimând o abordare egoistă a realităţii. Ori, Duhul Evangheliei este unul al renunţării la sine, este unul al jertfei şi nicidecum al îndreptăţirii de sine.
Revenind la judecata de apoi, oamenii vor fi răsplătiţi sau osândiţi nu pentru că au respectat sau nu drepturile omului, ci pentru că au reuşit această renunţare la sine, această jertfă care este un semn evident al dragostei pentru celălalt.
Jertfa ca libertate
Nici un factor exterior omului nu-l poate priva pe acesta de libertate. Orice obligaţie venită din afară, orice împotrivire din partea semenilor, oricât de puternică ar fi, toate pot fi depăşite de om prin propriile sale forţe. Calea de ieşire ne-o descoperă Evanghelia: jertfa.
În predica de pe munte Mântuitorul îndeamnă: „Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două” (Matei 5, 39-41).
Observăm că nu evitarea, nu fuga sunt recomandate de Mântuitorul în faţa unor astfel de provocări venite din afară. Mai mult, El cere să completăm acest act de neîmpotrivire cu un act de libertate, cu un gest care înseamnă sacrificiu de bunăvoie. Astfel libertatea noastră este salvată.
Libertatea ţine de natura umană. Ea îl arată pe om ca fiinţă superioară, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Jertfa este calea prin care omul îşi poate redobândi libertatea pierdută sau confiscată într-un fel anume.
Tendinţa omului căzut este aceea de a-şi manifesta libertatea împotrivindu-se, refuzând să facă ceea ce i se cere sau i se impune, sau revendicându-şi dreptatea când este nedreptăţit sau păgubit. Această cale, după cum reiese din Evanghelia Mântuitorului, nu eliberează.
„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă.
Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5:21-22).
Calea emancipării de sub rigorile legii, este de a face mai mult decât îţi cere legea. Cel ce se va strădui să nu mânie pe fratele său, nu va ajunge niciodată să încalce legea care spune să nu ucizi.
Exemplul cel mai bine grăitor a fost dat de Însuşi Mântuitorul Hristos, care pentru a izbăvi firea omenească de crunta robie a păcatului şi a morţii, S-a adus pe Sine de bună voie jertfă de răscumpărare. Hristos a biruit moartea cu moarte. În El, moartea a fost înghiţită de biruinţă.
Amestecul firilor
Subiectul acestei dezbateri este determinat de acceptarea hirotoniei femeilor de către Biserica Anglicană, lucru care stârnit multă zarvă în presă.
Autorul subliniază două probleme foarte importante:
1. Hirotonirea femeilor este o problemă a Bisericii Occidentale, a celor protestante mai ales şi a Bisericii Anglicane. Această problemă nu s-a pus şi nu se va pune vreodată în spaţiul ortodox.
2. Hirotonirea femeilor nu este nicidecum un semn de progres şi nici o mare biruinţă. Dimpotrivă, este dovada unei grave decăderi şi îndepărtări de lumina Evangheliei şi înaintarea în întunericul pe care şi-l asumă omul emancipat de sub tutela lui Dumnezeu.
Problema hirotonirii femeilor, a apărut şi trebuie înţeleasă în contextul mai larg al mişcării feministe din lumea occidentală, care militează pentru drepturile femeilor, punând la loc de frunte egalitatea femeii cu bărbatul. De aici şi până la revendicarea dreptului la preoţie n-a fost decât un pas.
Campania care avea ca scop acceptarea hirotoniei femeii, a fost realizată sub renumitul mit al civilizaţiei contemporane - drepturile omului. În numele acestui mit se legiferează cele mai grave forme de decădere a firii umane.
Împotriva hirotonirii femeilor s-au adus numeroase argumente din partea Bisericii Ortodoxe.
Dumnezeu a făcut pe om bărbat şi femeie. În consecinţă, există o lucrare sau o vocaţie specifică bărbatului, iar alta specifică femeii. Ceea ce se întâmplă în ziua de azi, nu este altceva decât o răzvrătire împotriva acestor vocaţii specifice. Este de fapt o răzvrătire împotriva firii.
De două mii de ani, preoţia ţine de vocaţia bărbatului şi nu a femeii. Între priorităţile mişcării feministe se înscrie apărarea dreptului femeii la avort. Acest lucru este clar o abdicare de la o îndatorire fundamentală a femeii care ţine de fire, deci care nu i-a fost impusă într-un anumit timp al istoriei, anume maternitatea. Normal ar fi ca cel care doreşte apărarea femeii să lupte cu orice preţ pentru apărarea maternităţii fără de care femeia nu se mai poate numi femeie. Astfel în numele libertăţii totale şi a drepturilor omului, desfrâul şi avorturile considerate cel puţin de spiritualitatea ortodoxă păcate sunt ridicate la rang de drept şi apărate în consecinţă.
Până şi homosexualitatea a fost ridicată la rang de drept al omului. O societate care consideră cu uşurinţă o stare de boală ca stare de sănătate, dă ea însăşi semne de boală şi încă dintre cele mai grave.
Ce a determinat Biserica Anglicană să accepte hirotonirea femeii, a fost mare criză în care ea se afla în acele momente. Era ameninţată cu sciziunea. Se formase două partide puternice: una conservatoare, care insista pentru păstrarea unor tradiţii fundamentale ale Bisericii, şi una liberală, care reclama cu vehemenţă alinierea la modernitate, acomodarea la cerinţele lumii de azi. Cea din urmă propunea acceptarea hirotonirii femeii şi legalizarea homosexualităţii. Primul dintre obiective a fost realizat, al doilea încă nu.
„Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!
Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;
Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.
Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine.
Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori,
Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor,
Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă;
Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Rom. 1, 25-32).
Fiinţa Eclesială
Titlul este împrumutat de la una din cărţile teologului grec contemporan, Ioan Zizioulas, Mitropolit de Pergam. Este vorba de una dintre cele mai reuşite lucrări de antropogie creştină, care propune drept cea mai potrivită definiţie a omului sintagma „fiinţă eclesială”.
În Epistola I către Corinteni, cap. 12, Sf. Ap. Pavel aseamănă Biserica, Trupul lui Hristos, cu trupul uman: „Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos” (I Cor. 12, 12). Mădularele trupului deşi foarte diferite sunt la fel de importante şi de necesare trupului, dată fiind unicitatea fiecărui mădular în parte şi a lucrării sale.
„Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup.
Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi.
Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase.
Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă.
Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte, ” (I Cor. 12, 20-24).
Cu aceste cuvinte, Sf. Ap. Pavel venea în întâmpinarea unei situaţii din Biserica Corintului, unde apăruse tendinţa de ierarhizare valorică a lucrărilor în Biserică. Unii creştini susţineau că lucrarea lor e mai importantă decât a altora.
Trebuie să avem o conştiinţă eclesială, o conştiinţă că suntem mădulare ale organismului eclesial, de fiinţe eclesiale. Aceasta înseamnă că trebuie să fim conştienţi că orice faptă a noastră, orice iniţiativă sau lucrare a noastră afectează pozitiv sau negativ trupul Bisericii, ale cărei mădulare suntem, că păcatul nostru murdăreşte şi răneşte trupul lui Hristos care este Biserica.
Cruce şi Înviere
Mesajul esenţial al creştinătăţii este faptul că nu este posibilă Înviere fără Cruce şi nici Cruce fără Înviere. Numai Învierea dă sens Crucii. Spiritualitatea creştină este prin excelenţă o spiritualitate a Crucii văzute şi trăite în perspectiva Învierii, a sacrificiului ca singură cale de izbăvire.
Nucleul predicii Apostolilor consta în mărturia despre învierea lui Hristos cel răstignit: „Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul... voi L-aţi luat şi, pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi omorât,
Pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea.” (Fapt. 2, 22-24).
Crucea este simbolul cel mai complet al credinţei şi vieţuirii creştine. Aşa se exlplică şi faptul că în viaţa creştinului şi a Bisericii, semnul crucii ocupă un loc foarte însemnat. Cr